Iubirea, legătura dintre noi și divinitate, sentimentul suprem care ne unește cu tot ceea ce ne înconjoară, dar nu în ultimul rând cu noi înșine, cu adevărata noastră esență. Să fie oare această problemă universală o simplă atracție de natură fizică și chimică sau poate fi mai mult de-atât, un sentiment suprem, o stare de conștiință pură la care putem ajunge doar dacă renunțăm la dorință, atașament și acea falsă perfecțiune a iubirii condiționate de care avem parte cu toții?
De cele mai multe ori când căutăm parteneri dorim ca aceștia să se ridice la standardele noastre, să fie într-un anume fel dpdv al comportamentului sau al aspectului fizic. Considerăm că astfel ne vor putea face mai fericiți și că după numeroase relații vom putea găsi acea persoană pe care o vom putea domina și controla după voie, cu care vom putea sta apoi tot restul vieții din comoditate. A iubi pe cineva înseamă a iubi persoana în sine, pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce ne imaginăm noi că ar putea fi. Iubirea nu este atunci când vrem să schimbăm total persoana, ci atunci când o acceptăm așa cum este, putând însă să îi dăm sfaturi din propria experiență sau să o îndrumăm pe o cale mai bună, dacă aceasta dorește să își schimbe anumite aspecte ale vieții care nu îi sunt benefice. Datorită atașamentului ne este foarte greu să ne obijnuim cu ideea că relația noastră a luat sfârșit și nu vom mai putea fi cu acea persoană. Acest lucru îl facem din egoism, deoarece ne este teamă de nou, de schimbare, de ceea ce ar putea urma, mai ales de singurătate. Dacă am iubi cu adevărat o persoană am elibera-o și am înțelege tot-odată că decizia pe care a luat-o de a intrerupe acea relație a fost spre binele ei, acesta fiind un act de curaj, pentru că a îndrăznit să își permită să nu se mai complacă în suferință.
Personal, aleg să cred că iubirea este starea noastră naturală de conștiință în care ar trebui să ne aflăm cu toții, însă nu ne putem permite acest lux, datorită traumelor înmagazinate în propria noastră conștiință și în subconștient. Să nu uităm însă că de cele mai multe ori egoul este acela care ne conduce. Avem foarte multe de pierdut când vine vorba despre mândria noastră, când suntem răniți și nu putem accepta sau recunoaște acest lucru. De cele mai multe ori bărbații preferă să țină în ei sentimentele pe care le au, în special atunci când li se provoacă suferință. Acest lucru este cel mai probabil un stereotip indus de către societate, că bărbatul este o persoană puternică care nu poate fi dărâmată. Consider că suntem cu toții oameni și avem dreptul de a ne exterioriza, fără a produce voit pe cât posibil suferință celor din jur.
Astfel, a-ți împărtăși sentimentele, a recunoaște că le ai, a putea plânge, a te putea deschide, nu sunt slăbiciuni și nu coboară bărbatul la un nivel inferior, ci sunt de fapt niște arme care fac diferența între om și animal, ele definesc omul puternic. Sinceritatea, recunoașterea propriilor greșeli, acceptarea lor și deschiderea către schimbare sunt esențialul de care avem nevoie în călătoria cunoașterii de sine.
"You come to love not by finding the perfect person, but by seeing an imperfect person perfectly." Sam Keen
e semnificativ si frumos...uneori dureros de adevarat !
RăspundețiȘtergere